In ultimii ani printarea 3D a deschis foarte multe perspective noi in mai toate industriile, de la medicina, la explorarea spatiala. Cu toate ca e foarte populara astazi, tehnologia din spatele imprimarii 3D e veche de peste 30 de ani. In 1981, un institut de cercetare japonez a public o schema a primului prototip functional al unei imprimante 3D. Sistemul folosea fotopolimeri ca sa creeze un model solid, printat cu ajutorul unor straturi speciale care se suprapuneau.
Peste doar trei ani, Charles Hull a inventat stereolitografia, un proces care le permitea designerilor sa foloseasca date digitale pentru a crea modele 3D. Inventia lui Hull folosea aceeasi fotopolimeri lichizi ca si prototipul original, care, odata ce veneaua in contact cu lumina laserului rezultau structuri solide din plastic. Desi sistemul putea produce modele 3D, potentialul sau nu era pe deplin realizat, fiind folosit doar de designerii care isi doreau sa faca prototipuri mai repede. In 1992, primul aparat de sinterizare selectiva prin intermediul laserului a rafinat tehologia existenta folosind praf in loc de lichid.
Orice forma putea fi printata de vreme ce procesul nu presupunea o baza lichida de fotopolimeri. Popularitatea a crescut dupa 2009 intrucat singura metoda care si-o permiteau companiile la ora aceea era printarea prin intermediul unui proces patentat si detinut de Stratasys. Fondata in Minnesota, aceasta companie vindea tehnologia doar profesionistilor de pe piata. Dupa ce patentul original a expirat, imprimantele 3D au putut fi cumparate de toata lumea.