Progresam si uitam sa fim fericiti ignorand aforismele si pildele celor din „Generatia cu cheie la gat”. Micile bucurii de atunci, o guma de mestecat pe care o pastrai o saptamana si parca niciodata nu isi pierdea aroma, o acadea sau o pereche noua de pantaloni, toate acestea au fost ingropate intr-o mare de biti.
Nu ne mai putem acunde, suntem mult prea conectati la lumea virtuala care incet, incet a inlocuit romanul pe care il citeam la lumina lumanarii. Suntem mult prea absorbiti in universul din spatele unui simplu monitor. EI nu te mai lasa sa crezi, nu te lasa sa refuzi, te invata sa-ti cauti iubirea pe net, ispitandu-te cu lucruri virtuale, tehnologie o numesc EI, care devine un drog in scurt timp.
Viata este viteza, timpul e relativ. Oare asta este adevarata fericire? Totul se rezuma la un „Search” pe faimosul „Google”? Putem compara senzatia privirii unei fotografii descriind infinitul albastru de apa, cu atingerea spumei care ramane in urma valurilor care se sparg de o stanca, intr-o fractiune de secunda, sub ochii nostrii? NU!
Fericirea este atunci cand o raza de soare iti dezmiarda fata, atunci cand alergi descult prin iarba proaspat crescuta, umezita de zorii unei diminetii insorite, atunci cand te simti liber, atunci cand te indragostesti la prima vedere de un tablou, il privesti ore in sir si ai senzatia ca nu ai facut-o deloc, atunci cand te simti cu adevarat fericit.
Va rog… cineva sa opreasca invazia de biti. Cineva sa ne faca din nou fericiti!
