Cei mai multi oameni au cantece in sertarul cu amintiri. Cantece randuite frumos, cu eticheta, si care, atunci cand zburda libere, trezesc instant fie un zambet mare cat curcubeul, fie lacrimi pitite bine intr-un colt de ochi, fie macar un eheu involuntar scapat printre meandrele concretului. si pe mine unele cantece ma trimit instant cu gandul la diferite momente in care stomacul imi era populat de fluturi – oh, stoluri intregi! -, dar daca exista, la acest capitol, echivalentul unui tsunami interior, atunci, in cazul meu, acesta e produs de anumite parfumuri.
Ceea ce urmeaza este povestea adevarata dintre un Bulgari si o Magie Noire. Nimic nu anunta memorabila ciocnire, era doar o alta zi obisnuita de lucru, cu multe intalniri programate. Nu mai aveam chef de ultima dintre ele – caram dupa mine cateva afise mari – dar era deja stabilita si ma interesa furnizorul, asa ca m-am dus. Discutia in sine n-a fost deosebita. Sau poate c-o fi fost, de fapt, dar eu n-am de unde sa stiu, pentru ca n-am fost foarte atenta la ce spunea: in agenda am notat cateva cotatii si multe detalii despre gesturile lui. Ca si mine, vorbeste mult cu mainile Fara intentie (dar poate subconstientul meu stie mai bine), am uitat afisele la el la birou cand am plecat. Ceva ma face sa cred ca ne-am fi revazut oricum, dar zapaceala mea a fost un bun pretext pentru amandoi.
Ne-am intalnit la metrou la Victoriei intr-o zi ploioasa de aprilie si am mers la o cafea prin zona. imi amintesc perfect detalii neinsemnate: masa la care am stat, cestile de cafea, prajitura si, din nou, gesturile lui. Descoperisem intersectii in biografiile noastre – cum altfel? – si nenumarate pasiuni comune. El purta Bulgari, eu purtam Magie Noire.
